Rusia, veriga slabă a BRIC

 Înainte de criză, Rusia avea optimismul BRIC, acum are pesimismul Vestului. „Brejnevismul putinist” denotă o perioadă a stagnării, caracterizată printr-un monopol osificat asupra puterii politice, care ignoră reformele. Iar fără rentele din vânzarea resurselor energetice Rusia ar avea un deficit bugetar de 11% din PIB, ceea ce ar transforma-o dintr-o ţară BRIC într-o ţară PIIG, scrie cercetătorul Ben Judah în cea m

Articol din ediţia nr. 28 a FP România (mai/ iunie 2012), din 21 mai la toate standurile de presă.

Instincte brejneviste. La sfârşitul anilor ’70, Leonid Brejnev decidea să nu reformeze Uniunea Sovietică, făcând economia hiperdependentă de preţul ridicat al barilului de petrol şi condamnând-o la stagnare. Există o paralelă evidentă între realitatea de atunci şi cea de-acum. Ca şi atunci, economia Rusiei se bazează pe comercializarea resurselor energetice şi a materiilor prime, ignorându-se implementarea reformelor necesare pentru transformarea mediului de business. Corupţia, birocraţia excesivă, legislaţia şi justiţia deficitare generează un exod al capitalului în afara Rusiei.

În general, ruşii prosperi nu consideră că este safe să îşi ţină banii în Rusia. 22 % din populaţie, sau 57% dintre profesioniştii cruciali modernizării, vor să emigreze. În esenţă, „brejnevismul putinist” denotă o perioadă a stagnării, caracterizată printr-un monopol osificat asupra puterii politice, care ignoră reformele, dar care este inundat de bani cu miros de petrol şi gaze. Însă modelul de dezvoltare construit preponderent pe exploatarea resurselor naturale rămâne unul extrem de vulnerabil pe termen lung, mai ales la schimbările bruşte intervenite pe pieţele energetice.

Poziţia Rusiei pe piaţa gazelor a fost deja serios zdrucinată de revoluţia LNG şi a gazelor de şist. Iar fără rentele din vânzarea resurselor energetice Rusia ar avea un deficit bugetar de 11% din PIB, ceea ce ar transforma-o dintr-o ţară BRIC într-o ţară PIIG. Deşi în viitorul apropiat cererea asiatică va menţine un preţ ridicat la petrol, Rusia are o fereastră de oportunitate de cel mult 10-15 ani pentru a reorienta fundamentele modelului său de dezvoltare departe de dependenţa de resurse naturale.

Verticala loialităţii. Cheia înţelegerii sistemului putinist rezidă în faptul că instituţiile sunt foarte slabe. Spre deosebire de China, UE sau Statele Unite, unde instituţiile sunt mai puternice decât persoana, în Rusia puterea este individualizată, aparţine persoanei. Celălalt aspect esenţial este monopolizarea, colonizarea statului de către o reţea al cărui numitor comun este Putin.

Orice competiţie meritocratică este îngheţată. Într-un fel asistăm la o cartelizare a politicii, pentru că, în esenţă, nu există o verticală a puterii, sistemul este construit pe o „verticală a loialităţii”. Nu există o cultură organizaţională care să încurajeze în mod natural reformele, inovaţia, atributul-cheie este să rămâi loial. China are un sistem similar de guvernare, în care autoritatea este centralizată. Dar în China esenţial este să fii un bun manager, care ştie să producă creştere economică şi, în general, să fie eficient în termeni economici. Este un criteriu esenţial pentru a fi promovat. În Rusia important este doar să fii un administrator loial.

„Omul bolnav” al BRIC. În ultimii ani hybris-ul rusesc este o atitudine tot mai întâlnită în lume. Era normal ca în 2007 - când economia duduia - Rusia să se considere o putere emergentă, asociindu-şi identitatea (geo)politică cu cea a Braziliei, Chinei sau Indiei. După criză, în Rusia discursul este mai mult despre stagnare, declin şi chiar despre o politică externă izolaţionistă.

Dacă spre sfârşitul secolului 20, Vestul era optimist, iar Restul pesimist, după criză, optimismul este în China, Brazilia, India, iar pesimismul este în Europa şi America de Nord. Înainte de criză, Rusia avea optimismul BRIC, acum are pesimismul Vestului. O Rusie post-BRIC nu mai este atât de ataşată de Caucazul de Nord pe cât era o Rusie în BRIC, când regiunea era percepută ca fiind parte din Rusia. Acum, Caucazul de Nord traversează un masiv proces de derusificare. Mai mult, războiul cu Georgia nu a demonstrat atât puterea rusă, cât limitele sale în spaţiul ex-sovietic. După cum rezuma un expert rus starea de spirit: „Înainte de 2008 aveam o atitudine de tipul Yes we can!. Dar în razboiul cu Georgia am descoperit că it’s all we can”.

Imperiu „light”. În viitorul imediat, accentul în politica externă va cădea pe integrarea Ucrainei, Belarusului şi a Kazahstanul într-o Uniune Eurasiatică. Dar în restul spaţiului ex-sovietic Rusia mai ambiţionează doar creionarea unei sfere de interes low cost, a unui imperiu de forma unei „flori de nufăr”, o versiune imperială „light” de exercitare a influenţei regionale prin reţele de gazoducte, oleoducte şi electricitate, controlul unor sectoare strategice din economiile locale, precum şi menţinerea unor avanposturi strategice - baze militare - în Asia Centrală şi Caucaz, prin care Rusia să îşi poată proiecta puterea şi preîntâmpina o schimbare bruscă a status-quo-ului. Ideea este de a avea un maxim de beneficii la costuri minime. Şi America are un imperiu tip „floare de nufăr” global, o reţea extinsă de baze militare şi alianţe răsfirate peste tot în lume. La fel s-a întâmplat şi cu Marea Britanie, pentru a-şi conserva influenţa în Africa post-colonială. Ben Judah este cercetător la European Council on Foreign Relations (ECFR).